Să moară și capra, și vecinul!

Să moară și capra, și vecinul!

Este fascinantă setea de rău a acestui popor. Suntem însetați de rău, frate, de rău din ăla de calitate, cum numai în sufletele înnegrite găsești. Și ne potolim setea asta bolnavă doar cu „sângele dușmanilor”. Stăm pe la colțuri și așteptăm să dea de greu câte unul și, pac!, apărem să-i facem o poză, să-l punem pe internet și să ne bucurăm sincer de răul omului.

Ne rugăm la Dumnezeu să le meargă rău unora.

Este celebru cazul femeii care a mers la Mănăstirea Nicula să se roage să-i moară o vecină. Vecina a murit, iar femeia a revenit, să se roage să moară și cealaltă vecină. Femeia asta este emblematică pentru poporul cu „să moară capra vecinului”, doar că ea și-a dorit să moară chiar vecinul. Ar trebui să nu ne mai mințim și să adoptăm ca slogan național: „să moară și capra, și vecinul!”

În fiecare dimineață, la micul dejun, românii mănâncă niște venin. Urmează o gustare de ranchiună, un prânz de ură, iar o mică gustare, dar de invidie, și totul culminează cu o cină mortală. O cină la care familia de români se prinde de mâini și, ca într-o ședință de spiritism, se fac dedicații de moarte către unul-altul: „Să fie special de la nașu’ mare o moarte groaznică, se știe!” Iar apoi lipesc 50 de lei pe fruntea doamnei cu coasa.

A murit Înaltpreasfințitul Pimen. Și a pornit avalanșa de bucurie pe internet, la auzul acestei vești: s-au deschis șampaniile virtuale, s-au tăiat porcii digitali, s-a pornit cheful morții. Românii și-au tras pe ei hainele alea bune și au ieșit pe internet, să celebreze că a murit un om. Să ne bucurăm, am mai primit o porție de moarte, care să ne țină de foame până moare următorul pe care îl urâm visceral!

Nu, nu iau apărarea omului care a fost Pimen. Nici nu cred în „despre morți numai de bine”, moartea nu e o radiere care să șteargă trecutul. Faptul că ai murit nu te face sfânt. Moartea nu e o derogare de la păcate. Iar Pimen a avut păcatele lui, cel mai important e că a fost turnător la Securitate. Dar nici chiar asta nu explică bucuria cu care a fost întâmpinată vestea morții sale. O bucurie pe care doar un popor bolnav o poate simți.

La fel și cu Iliescu. Îi știm cu toții păcatele, pentru care ar merita să fie judecat și închis. Dar setea cu care acest popor așteaptă moartea acestui om este de studiat la facultățile de psihologie. Faptul că sunt doar niște „glumițe inofensive” nu ne absolvă de prezumția de dorință de moarte.

N-ai cum să dorești o moarte cu atâta pasiune, pur și simplu n-ai cum. Sau ai, dar atunci poate ar trebui să te cauți un pic la căpuț. Indiferent cât de malefic e un om, faptul că-i dorești moartea nu te face mai bun. Dimpotrivă.

S-a aflat că a ajuns coronavirusul în Parlament și în Guvern. Galerie de bucurie pe internet: „URAAA! DĂ DOAMNE SĂ MOARĂ ÎN CHINURI GROAZNICE!!!” Că doar ce am fi noi, românii, dacă nu ne-am dori să moară alții, fie ei și politicieni? Pedeapsa capitală pentru faptul că politicienii își bat joc de noi! Suntem anchetatori, judecători și călăi, în același timp. Nu stăm la discuții, dăm direct sentința: moarte de coronavirus politicienilor care ne fac rău! O gândire care ar face invidios orice terorist jihadist.

A apărut filmulețul cu Marica și cu ce poftă am ciugulit din cadavrele protagoniștilor! Ce ne-am mai bucurat că am avut ocazia să ne înfruptăm dintr-un adulter transmis pe internet. Ce am mai juisat la gândul scandalului dintr-o familie. Ce am mai sărbătorit că am avut ocazia să vedem un fotbalist cu prosopul la brâu. Ce am mai leșinat de plăcere, gândindu-ne că poate și-a luat-o femeia de la soțul ei. Ce am mai dat-o în orgasme, că n-a știut ăla să-și țină femeia lângă el și l-a înșelat. Un festival de răutate care ar trebui premiat internațional.

Răutate, moarte, ură viscerală, condimentele din ciorba națională, gătită de niște bucătari defecți. Așa că, haideți să fim sinceri cu noi și să îmbrățișăm sloganul: „să moară și capra, și vecinul!”

Lasă un răspuns